" pot fi subtile șantaje emoționale "
De mici copii avem tendința să nu recunoaștem ceea ce am făcut, de obicei de frică să nu fim certați sau pedepsiți. Ba dăm vina pe un coleg de joacă, ba pe pisică, sau chiar pe o anume providență atunci când le spunem părinților că ”geamul s-a spart singur”.
Și pe măsură ce repetăm acest tipar de comportament, observăm beneficiile pe care ni le oferă și începe să ne placă.
Mai târziu, în viața adultă ajungem să dezvoltăm mecanisme mult mai complexe și atât de subtile, încât nu vedem implicațiile lor limitative în viața noastră.
Există un moment, probabil în copilăria mică, în care primim o ”lovitură” în imaginea de sine în formare, atunci când ni se aduce la cunoștință, de către persoanele care ne cresc sau care ne educă, că în interiorul nostru există ceva indezirabil.
Acestea pot fi etichete de devalorizare – ”nu ești cuminte”, ”ești rău”, ”ești obraznic”, sau pot fi subtile șantaje emoționale cu scop de corecție, cu un efect devastator și în relațiile vieții adulte – ”mă superi”, ”dacă faci asta, nu te mai iubesc”, ”vrei să moară mama?”.
Deja în acest stadiu s-a instalat un soi de vinovăție în sufletul celui mic, pe care încă neștiind cum să o proceseze, o sedimentează la un nivel primar de înțelegere, cum că ceva nu este în ordine cu el.
Aici începe marele proces interior de delegare a vinovăției..
Pentru a traversa această viață cât de cât într-o stare de echilibru mental și emoțional, am nevoie să știu că pot să o fac. Iar pentru asta, la nivel de for interior mă separ de toate părțile despre care eu consider că mă blochează, conform modelului acestei realități recepționat de la autoritățile ”supreme” din perioada de creștere și învățare – părinți/tutori, învățători.
Și atunci mă dezic de toate părțile mele care ”nu sunt cuminți”, ”sunt rele”, ”sunt obraznice”, ”supără oamenii”, ”care fac lucruri contrar iubirii”, ”care pot produce moartea cuiva drag”.
Și de acum înainte voi da vina pe aceste părți ori de câte ori se vor ivi situații, de altfel firești în această realitate, în care se întâmplă ”să mai sparg un geam”.
Împăcarea cu sine și ieșirea din acest tumult consumator de energie al conflictelor interioare, începe atunci când prin tehnici de lucru cu sine ajung să conștientizez că reacțiile oamenilor, chiar ale celor dragi, sunt doar reacțiile lor ca răspuns la propria lor interpretare a comportamentului meu.
Și că atâta timp cât eu sunt autentic și sincer cu mine și cu intențiile mele, și că atâta timp cât îmi asum toate personalitățile și rolurile cu care îmi trăiesc viața, nu mai am nevoie de vinovăție, pentru că nu mai am nevoie să îmi scuz natura umană.
