" viața are ca scop însăși viața "
Atunci când spunem că avem un gând, indicăm zona capului ca fiind sursa acelui gând. Atunci când simțim o emoție puternică, ducem mâna la piept, în zona inimii. Iar atunci când vorbim despre forța fizică, încordăm mușchii brațelor.
Delimităm zone ale corpului ca fiind responsabile cu anumite funcții, pentru a oferi creierului o înțelegere logică a unui câmp de ființare. În esență, înțelegem cum funcționează organismul uman pe mai multe straturi, însă rămâne un mister sursa acelui suflu de viață primordial.
Deși aparent separate, toate funcțiile lucrează în mod sinergetic.
Forța trupului are la bază mai întâi un impuls nervos (intenție mentală) și o motivație (trăire senzitiv-emoțională).
La fel, emoția este o reacție senzorială a corpului (prin sistemul nervos-endocrin) la apariția unui stimul procesat de creier.
Iar gândul (ideea) se naște pe baza unor înregistrări în memorie ale experiențelor de viață (ale noastre sau ale altora din câmpul comun) dintr-un amestec de amintiri (trecut) și așteptări (viitor).
Și se poate spune că acesta este omul – un organism complex, multi-plenar, care își justifică existența prin sine. Până la un anumit punct.
Și dincolo de acel punct, intrăm în așa-zisa sferă spirituală.
Și atunci ne întrebăm ”are nevoie omul să îi fie justificată existența și prin alte planuri decât cele trupești?”.
La un nivel reducționist, simplist, viața omului pe Pământ are ca scop însăși viața.
Ne naștem să trăim și să murim.
O ecuație cu trei cunoscute. Și multe necunoscute.
Pe modelul acestei ecuații, planul pământesc este de ajuns pentru a motiva existența vieții umane.
Doar că pe acest model, motivația de a trăi nu ar fi necesară. Atunci când știi că la un moment dat drumul vieții se termină definitiv, care ar fi motivul să mai continui drumul? O călătorie fără sens ar fi total lipsită de orice bun simț logic (un simț cu care noi oamenii suntem înzestrați).
Și chiar dacă ne-am mulțumi să ne bucurăm de experiența în sine a călătoriei, cei aproximativ 100 de ani de viață ai actualului corp umanoid pe Pământ (care sunt câteva micro-clipe la nivel de viață a cosmosului) ar face doar să ne îmbogățim bagajul de cunoștințe, de sentimente, de trăiri, ca la final acest bagaj să dispară (odată cu dispariția corpului fizic, emoțional și mental).
Și aici intră în scenă Prezența de Lumină.
Modelul Prezenței de Lumină, al Spiritului care vine la întrupare în mai multe vieți, este mult mai apropiat de modelul realității în care trăim, pe care îl observăm și în natură, și în Univers – totul se transformă, nimic nu se pierde.
Și atunci de ce ar face excepție omul?
Atunci se poate spune că atât înainte de naștere, cât și după moarte, eu exist într-o anumită formă, care la rândul ei provine din și precede o altă formă, și o altă formă, și așa mai departe…
În acest model multi-existențial, unitatea călătoare, unitatea care face legătura între toate formele de existență, este Conștiența. Oriunde am fi, suntem conștienți de acel plan. Iar pe măsură ce ne antrenăm să extindem gradul de conștiență, devenim călători observatori în mai multe spații și timpuri.
Corpul de Lumină, forma prin care Prezența de Lumină vine și se conectează cu Trupul, este tocmai reprezentarea simbolică a Conștienței (a Spiritului), observată de cercetătorii lucrători cu sine la nivel de câmp informațional-energetic. Este scânteia-nucleu care vine în spațiile de întrupare (în lumi), pentru a se manifesta în nenumărate vieți cu scop de evoluție prin experimentarea tuturor formelor de manifestare.
Și atunci când încep să mă reconectez cu Corpul meu de Lumină, încep de fapt să îmi aduc aminte că eu sunt mult mai mult decât acest trup. Iar viața mea prezentă începe să capete mai mult sens.
Poți să asculți și Meditația de conectare cu Corpul de Lumină.
