" acest obicei de a reprima emoțiile interioare "
Într-o anumită formă spirituală, se vorbește despre starea de desăvârșire în care, indiferent de ceea ce se întâmplă, noi rămânem în pace.
Din această perspectivă, în momentul în care suntem furioși se poate declanșa o disonanță interioară între ceea ce simțim și ceea ce credem că este ”acceptat”.
Una este să fii în pace cu tot ceea ce simți și cu totul alta este să mimezi starea de pace reprimând adevăratele trăiri interioare.
Spre exemplu, ai o discuție în contradictoriu cu o persoană și simți cum în interiorul tău apare un sentiment de furie, ca și cum îți vine să anulezi persoana din fața ta cu toată forța ta, fie cu o proiecție mentală, fie cu o emisie emoțională sau verbală, fie cu un act fizic, sau cu toate în același timp.
Ce faci în acea situație?
Depinde care este obiceiul tău în acest sens.
Poți să explodezi și să lași furia să iasă la suprafață prin mijloacele cu care ești obișnuit.
De exemplu poate ai tendința să ataci persoanele care te enervează, folosind cuvinte sau chiar forța fizică.
Sau poți să reprimi acea furtună interioară, găsind o justificare rațională, cum ar fi să aplanezi un posibil conflict.
Sau poți să faci un pas în afara acelui ”joc” și să-i comunici persoanei tot ceea ce simți față de ea și apoi fie să continui discuția, fie să alegi să te retragi ca să analizezi ce s-a întâmplat.
Și te întrebi care este soluția cea mai bună.
Toate sau nici una. Depinde de tine.
Și atunci, în acest context, ce avem de făcut noi, cei care dorim să mergem pe o cale a cunoașterii de sine și să experimentăm viața în toată diversitatea ei?
Ce facem cu acele mesaje din interiorul nostru, care câteodată ajung să ne destabilizeze încrederea în capacitatea noastră de a fi întregi? Oare avem de ales între a fi furioși și a fi calmi?
Avem de ales doar între a fi sau a nu fi conștienți de ceea ce se întâmplă cu adevărat în interiorul nostru.
În antrenamentul cu sine avem un instrument foarte puternic – jurnalizarea.
După un episod de furie, avem opțiunea ca la finalul zilei să scriem în jurnal tot ceea ce am perceput noi că s-a întâmplat, tot ceea ce am simțit, cum am reacționat sau cum nu am reacționat, cum ne-am comportat sau poate faptul că nu ne-am comportat așa cum doream și simțeam cu adevărat…
Sau poate observăm că avem obiceiul de a spune că acea persoană ne-a înfuriat, ne-a enervat…
În lucrul cu sine, noi lucrăm cu noi înșine, nu cu ceilalți.
Pornim de la premisa că tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă prin prisma celui care observă.
Dacă eu spun că o persoană mă enervează și mă înfurie, este mult mai constructiv (ca opțiuni eficiente de lucru cu sine) să reformulez narațiunea interioară în ”ceva din acea persoană a trezit în mine nervozitatea și furia”. Astfel, izolez stimulul (comportamentul celorlalți) și reacția (trăirea mea).
Este posibil ca ceilalți să acționeze fie într-un mod intenționat (să dorească să ne ”atace” într-un fel), fie într-un mod involuntar (doar să se manifeste așa cum fac ei de obicei). Indiferent de modalitatea și motivația lor interioară, tot de mine depinde modul în care reacționez.
Și atunci ce fac cu această furie?
În primul rând o accept. Accept tot ceea ce observ în interiorul meu. Este o componentă a ființei mele, fie că îmi place sau nu. Iar dacă îmi place, este ok, continui așa. Iar dacă nu îmi place, avem tehnici specifice de lucru prin care procesăm furia.
Da, oamenii găsesc mereu soluții de moment pentru imaginea socială, mimând starea de ”zen” atunci când în interiorul lor există un vulcan ce stă să erupă. Însă continuând acest obicei de a reprima emoțiile interioare, cu timpul se poate crea un alt canal de evacuare a tensiunii prin somatizări.
Manifestările violente în familie și în societate sunt tot tipuri de somatizări (comportamentale) a unei furii interioare care încă nu a fost procesată.
Mergând și mai profund cu analiza, atunci când spunem că suntem furioși, de fapt spunem că suntem furioși pe noi înșine. Ceilalți, care stimulează aceste reacții, stau în fața noastră doar cu rol de catalizator. Și în loc să îi blamăm, să le mulțumim că ne ajută să scoatem la suprafață din nonconștient tot ceea ce mai este de lucrat.
În cazul în care alegem să lucrăm cu noi înșine.
