" fie devenim responsabili și începem să ne ghidăm cu direcție "
Termenul de ”autosabotare” este auzit din ce în ce mai mult în comunitățile de dezvoltare personală și spirituală. Este ca și cum orice ai face, există o parte din tine care se opune.
Sau?
Tot timpul ești ghidat, într-o formă sau alta. Dacă nu de tine, atunci de câmpul în care viețuiești.
În momentul în care începem să fim conștienți că trăim într-o rețea interconectată formată din cauze și efecte, atunci înțelegem că avem opțiuni. Pentru că fiecare alegere devine o nouă cauză, al cărei efect urmează să îl experimentăm (mai devreme sau mai târziu).
Fie ne lăsăm în inerția valurilor de câmp care ne ghidează… oriunde ne direcționează ele.
Fie devenim responsabili și începem să ne ghidăm cu direcție chiar noi înșine.
Lucrul cu sine aduce o ordine subiectivă într-o ordine obiectivă.
Avem tendința să privim în jurul nostru și să catalogăm drept haos o stare pe care nu o acceptăm. Dar dacă ar fi să privim în ansamblu, cu mult deasupra dinamicilor acelor părți personale interioare, am vedea că totul este în ordine (din perspectiva întregului). Totul are tendința de a se autoechilibra. Este un proces.
Astfel ajungem să vorbim de influențe pe care le resimțim în viața noastră, care pot veni de ”aproape” (condiționări dobândite de noi în viața prezentă) sau de ”departe” (condiționări de pe linia neamului sau chiar din alte vieți).
De obicei ceea ce ne afectează mai repede și mai intens este și ceea ce este mai proaspăt înregistrat în memorie.
Observăm că anumite amintiri pe care le avem cu și despre noi, de la naștere și până acum, revin din când în când (unele mai des, altele mai rar) și reușesc să ne modifice starea prezentă.
Este ca atunci când te afli într-un spațiu, sau ești în preajma unei persoane, sau auzi o melodie, sau simți un miros, și dintr-o dată apar anumite amintiri care îți schimbă starea. Sau mai mult, te surprinzi că manifești un tipar emoțional și/sau comportamental mereu când te afli în anumite situații.
Și așa ajungem să retrăim stări de anxietate și de teamă, sau chiar să reproducem acte ratate, pentru că undeva în nonconștient am realizat anumite asocieri.
Când spunem că ceva ne amintește de ceva sau de cineva, de fapt avem de a face cu o ancoră în timp prin care revizităm acele momente. Până când? Până ne împăcăm cu acele părți din noi care s-au separat în trecut.
Poate am suferit într-o relație de cuplu, sau am înregistrat o pierdere financiară, sau pur și simplu am făcut sau nu am făcut ceva și acum regret… Și pe deasupra m-am și judecat pentru toate astea, considerându-mă poate că sunt victimă, sau păcătos, sau rău… sau mai știu eu în ce fel m-am anulat.
Și atunci spun că mă sabotez. De fapt sunt tributar unor condiții acceptate de mine, de tipul ”dacă am făcut asta… atunci sunt în așa fel”. Și tot timpul voi căuta (fără să îmi dau seama în mod conștient) să respect acea regulă. De ce? Pentru că a devenit o credință.
Cum fac să ies din aceste tipare limitative?
În primul rând prin gimnastică.
Cum așa? Ce legătură este între sistemul de credințe și antrenamentul fizic?
Postura corpului, anumite mișcări repetitive, tensiunile musculare, toate acestea pot fi ancore kinestezice prin care revenim la obiceiuri vechi, iar și iar. Trupul reprezintă cadrul în care și prin care sunt manifestate gândurile, emoțiile, comportamentele.
Iar în momentul în care aducem modificări de structură fizică, schimbăm nu numai poziția și compoziția concretă (a articulațiilor, a musculaturii, a coloanei…), ci și poziția perceptuală (cum ne raportăm la sine și la lume).
Pentru a schimba ceva avem nevoie de voință.
Voința poate fi antrenată. Cum? Prin aplicarea de stimuli cu încărcătură progresivă.
Fie că vorbim de exerciții în care ridicăm greutăți, fie că vorbim de ”greutățile” de zi cu zi, observăm că fiecare dintre noi are un prag de suportabilitate. Cu cât stăm mai mult dincolo de acel prag, cu atât extindem zona de confort. Este ca un antrenament de rezistență. Pot să merg doar până acolo unde îmi dau voie.
Și cu fiecare pas pot să deschid și mai mult spațiul. Forța fizică este echivalată și de forța mentală. Cele două cresc simultan.
Mai mult, atunci când ajung să am un trup și mai flexibil și mai mobil, asta înseamnă că articulațiile folosesc întreaga lor rază de mișcare, iar mușchii lucrează în și din toate unghiurile posibile. Cu alte cuvinte, funcționez la capacitate optimă. Mai înseamnă și că mintea devine mai clară, mai limpede. De ce? Pentru că mintea urmează trupul – precum apa urmează albia.
”Autosabotare” pare a fi ceva indezirabil. Oare?
Aparent e ca și cum eu lucrez împotriva mea. Cu ce seamănă acest scenariu?
Exercițiu:
1. Găsește și scrie în caiet toate momentele pe care ți le amintești, în care ai considerat că ai ghinion, sau că ceva, cineva, lumea, Universul (chiar Dumnezeu…) este împotriva ta, sau că nimic nu merge în viața ta…
2. Pentru fiecare dintre acele momente găsește câte un beneficiu.
Și observăm că avem de a face cu cel puțin două planuri suprapuse.
Mai întâi este un plan ”traumatic” (de separare), în care ne percepem drept victime sabotate de ceva sau cineva, ajungând până la o anulare deplină în care prin ”auto” devenim și proprii agresori.
Apoi este planul de înțelegere prin care interpretăm un fenomen ce ține de partea conștienței extinse prin prisma conștienței localizate în organismul uman. Care, iarăși, este influențat de sistemul personal de credințe și valori.
Și atunci, cum ar fi să facem un exercițiu de imaginație și să ne întrebăm:
În ce măsură ceea ce percepem ca fiind autosabotare poate fi doar autoghidare?
