" marele basm al societății umane "
Suferința din dragoste vine la pachet cu o suferință mult mai profundă. Iar aceasta stă ascunsă tocmai pentru că nu ești pregătit să o accepți. Încă.
Când spui că nu poți să trăiești fără o anumită persoană, spui de fapt că nu poți să trăiești DOAR cu tine.
Și atunci, ce anume îți lipsește?
Una este iubirea și cu totul altceva este iubirea.
Nu, nu este greșeală de tipar.
Depinde de care parte a iubirii de poziționezi.
Fie de partea ta.
Fie de partea exterioară ție.
Metoda lucrului cu sine se numește clar – ”cu sine” – nu cu altcineva.
Capcana îndrăgostirii de o imagine este însuși sentimentul că în sfârșit te simți iubit. Dar doar te simți. Nu înseamnă că și ești iubit. Nu neapărat.
Cum așa?
Goana după aur, mai nou s-a transformat în goana după un suflet pereche.
Ca și cum Sufletul tău chiar are nevoie de o pereche.
Singura sa nevoie este acceptarea sa.
De către cine?
De către tine.
Care este cea mai sigură modalitate să nu găsești ceva?
Căutând.
Și tot timpul căutăm în afară. Pentru că dacă ar fi să găsim ceva, acel ceva este doar în interior.
Deja este acolo. Nu mai e nevoie să cauți.
Suferința din dragoste nu are legătură cu celălalt.
Mai întâi este vorba de relația pe care o construiești cu tine.
Doar că la începutul vieții, ”antrenorii” personali (mama și tata) te învață relaționarea după modelul lor. Și ca orice model, acesta este imperfect. Și e ok. Așa e natural.
Pe măsură ce crești, observi că modelul părinților nu te satisface. Și începi să reconfigurezi harta relaționării cu tine prin toate încercările și erorile din relaționarea cu ceilalți. Și iarăși este ok, pentru că așa înveți – prin practică.
Problema apare în momentul în care ți se vinde un model perfect de relație.
Cum ar fi ca două suflete să fie destinate exclusiv unul pentru celălalt?
Și astfel începe marele BASM al societății umane, care ajunge să te hipnotizeze poate chiar o viață întreagă.
Iar interesul comercial care s-a dezvoltat pe acest subiect se bazează tocmai pe starea ta interioară conflictuală, în care crezi că ești mai puțin, în care crezi că ești doar o ”jumătate” din ceva.
În orice relație de cuplu te-ai afla la un moment dat, ai cel puțin o nevoie care poate fi înțeleasă și procesată în prezența acelui partener. Pentru că altfel nu ai mai fi acolo.
Rămâne doar să conștientizezi tu care sunt beneficiile tale (mai mult sau mai puțin evidente) în acea relație.
Și tot așa…
Și atunci, unde și când apare acel scurtcircuit în sistemul tău de reprezentare a lumii, în care începi să crezi că ai nevoie de un suflet pereche?
Păstrând o logică simplă, ar fi acel moment în care simți singurătatea.
Dar una este singurătatea (care poate fi trăită și ca o singularitate) și cu totul altceva este nevoia de a nu mai simți singurătatea.
Și atunci, din ce motiv nu dorești să simți singurătatea?
Și ușor-ușor poți să intri într-un proces introspectiv-intuitiv, în care te descoperi pe tine, așa cum poate nu ai știut că ești sau că poți fi.
Și observăm că acest proces de lucru cu sine, poate fi făcut doar de Sine, adică doar de tine.
Prezența partenerului doar creează un mediu în care ai ocazia să începi această lucrare.
Nici un suflet pereche sau nepereche nu poate veni să te salveze de tine.
