" mai întâi să blocăm basmul "
”Mi-am pierdut bucuria vieții”, sau ”nu mai simt bucurie, plăcere…”, sau ”nu mai am chef de viață”, sau ”nu mai găsesc sensul a ceea ce fac” – sunt expresii pe care le auzim tot mai des în lumea în care trăim.
Dar bucuria nu se pierde, pentru că nu e ceva ce ai acum și apoi nu mai ai.
Tu alegi să fii (sau să nu fii) bucurie.
Cât timp trăim în și prin acest trup, ne identificăm într-o oarecare măsură cu el. Și este ok, până la un punct – până la a nu uita că suntem mult mai mult decât ceea ce percepem prin simțurile corpului.
Viața în sine este bucuria de a trăi, de a explora, de a cunoaște, de a integra toate aceste experiențe umane. Ne-am întrupat în aceste vieți tocmai pentru a ”simți” pe viu tot ceea ce știm la un nivel abstract.
Și acum vei spune: ”atunci de ce simt frică, tristețe, furie…”
Cum ar fi să ne bucurăm și de aceste sentimente?
Știu, pare un mod paradoxal de a privi lucrurile, dar…
Exercițiu:
1. Găsește și scrie în caiet o amintire din viața ta în care ai simțit într-un mod copleșitor sentimentul de frică sau de tristețe. Scrie în detaliu:
* ce anume a declanșat acea stare,
* ce s-a schimbat în timpul și după acel episod / acea perioadă,
* dacă nu s-ar fi întâmplat acea situație, cum ar fi arătat acum viața ta (imaginează-ți),
* care sunt conștientizările tale acum, amintindu-ți toate acele aspecte.
Pe lângă a descrie emoția ca fiind energie în mișcare, captată și interpretată prin intermediul simțurilor, aceasta mai reprezintă și motivația de a trăi.
Organismul tău este un mecanism perfect care se autoreglează, având la bază un program care are menirea de a susține viața, orice ar fi.
Și atunci, unul dintre rolurile sistemului nervos (inclusiv al emoțiilor) este să te ghideze către acele acțiuni (sau lipsă de acțiuni) care să te mențină într-o stare optimă de funcționare.
Frica poate ne ajută să stăm departe de anumite pericole. Prin tristețe poate avem ocazia să ne repoziționăm față de anumite așteptări pe care le-am avut de la lume. Rușinea poate fi o formă de autoevaluare a ceea ce suntem pregătiți să acceptăm (sau nu) despre noi înșine.
Și tot așa, vedem cum diverse emoții așa-zise de frecvență ”joasă” sau ”negative”, pot fi interpretate și ca repere de autoghidare.
În esență, a fi cocreator al realității este un act de colaborare. Al cui? Al tău cu tine însuți.
Întrebare este: ”de ce anume ai avea nevoie, astfel încât să începi să simți din nou că trăiești?”.
Iar răspunsul de cele mai multe ori este că nu lipsa simțirii te împiedică, ci un anume model prin care simți. Cel pe care l-ai antrenat până acum. Și poate că nici nu a fost al tău de la bun început. Poate că ți-a fost predat de ”antrenorii” din viața ta: părinți (tutori), învățători, prieteni, parteneri…
Și te întrebi, dar tu unde ești în toată această formulă?
Oriunde ai fi, întotdeauna ești la un pas distanță de a te reîntoarce la esența ta.
Să simți bucuria vieții nu este doar o opțiune, este darul tău divin.
Și poți oricând să începi cu resursele pe care le ai acum.
Pentru a debloca câmpul de manifestare e nevoie mai întâi să blocăm basmul. Acea poveste frumos ambalată prin care ne autohipnotizăm continuu și care ne ține prinși într-o bandă îngustă de experimentare a vieții.
Poți să faci un prim pas acum pentru a începe să vezi ce se află în spatele cortinei, prin ghidare intuitivă de conștientizare.
