" unde este iubirea în această ecuație? "
Când spun ”te iubesc”, de fapt declar că iubesc cum mă simt în prezența ta.
Îndrăgostirea este un schimb de stări. Tranzacționăm sentimente pentru a umple goluri.
Data viitoare când te vei mai întreba dacă relația ta de cuplu este bazată pe iubire, caută să vezi dincolo de imagine.
Cu ce? Cu lumină.
Și e magnific. Până când?
Până începe să iasă și mai mult întuneric. ”Luna de miere” se termină atunci când întunericul devine copleșitor.
Imaginea de care ne îndrăgostim e acolo în primul rând să ne amintească de o lipsă. Și este normal la nivel de polaritate. Cuplarea se realizează prin completare. Ca o pereche binară: 0 și 1.
Problema nu este golul interior. Ci faptul că așteptăm ca celălalt să îl umple.
Dar singura persoană care poate să facă asta sunt doar eu însumi.
Și cât timp ne considerăm insuficienți sau deprivați, conform legii rezonanței vom atrage modele fie în același pol, fie în pol opus (de fapt tipuri de compensare, ca niște măști).
Să spunem, de exemplu, că ai o rană de abandon încă neprocesată. Și observi că toate relațiile tale se învârt în jurul acestei teme. Și te întrebi ce se întâmplă.
Poate că tu vrei să relaționezi cu o persoană care nu fuge și nu minte, sau față de care nu fugi tu și nici nu minți. Și trec luni, ani, zeci de ani, ajungând să crezi că astfel de persoane nu există.
Ele există, dar nu pe banda de frecvență pe care te afli tu acum.
Aici poți să întâlnești cel mult măști. În exemplu de mai sus ar fi o persoană care, odată în relație cu tine, folosește orice mijloc pentru a se asigura că nu o abandonezi (ca să nu își retrăiască “rana”) sau că nu te abandonează pe tine (pentru că altfel s-ar identifica cu propriul său agresor). Și găsim în această frecvență trăsături ale unei relații de codependență (sacrificiu de sine, șantaj emoțional…).
În unele cazuri agravante, apar comportamente de autoanulare și somatizări declanșate fie de nevoia de a fi victimă, fie din dorința de a ieși din relație sub orice formă.
Și atunci, unde este iubirea în această ecuație?
Este în poveste.
Manifestăm tipuri de iubire, atâtea câte sunt disponibile în memoria personală și transpersonală.
Într-un fel am văzut că fac părinții, sau rudele. Într-un fel am moștenit pe filiera transgenerațională. Într-un fel simțim prin amprenta la nivel de suflet.
Oricât am compara diversitatea și ineditul formelor de iubire din viața întrupată cu iubirea necondiționată, pură, din viața de spirit (de Prezență de Lumină), ceea ce există în dimensiunea de aici și de acum este realitatea actuală, activată și validată de prezența noastră în această formă specifică.
Iar ceea ce aduce în plus lucrul cu sine pe niveluri profunde, este un îndemn la logică și realism.
Singura ta așteptare să fie de la tine – luminând și iubind câmpul tău.
Apoi restul se așează natural.
