" amintindu-mi că sunt iubire "
Păcatul poate avea mai multe semnificații: o greșeală morală, o abatere de la o voință divină sau o folosire ”defectuoasă” a anumitor capacități umane. Păcatul are putere în conștiența individuală și colectivă atâta timp cât îl lăsăm să ne definească. Deja i se schimbă conotația atunci când îl privim ca pe o experiență din care avem ceva de învățat.
Noi, oamenii, căutăm tot timpul să fim iubiți. În diverse moduri – fie de părinți, fie de parteneri, fie de amici (și de inamici), fie chiar de… Dumnezeu.
Dar cum ar fi și de noi înșine?
În esență, suntem prezențe de lumină și iubire venind în spațiul de întrupare pentru a juca mii și mii de roluri, în mii și mii de piese de teatru experimental.
Iar pe parcurs, pe măsură ce intrăm în pielea personajelor, de multe ori identificându-ne până la amnezie totală cu jocul, se naște ideea că undeva, cândva, cumva, am ”căzut” din iubire.
Ca și cum am pierdut iubirea.
Și când poți să pierzi ceva? Doar atunci când ai. Nu și atunci când ești.
Și stai și te întrebi – cum pot să îmi amintesc că sunt iubire?
Prin antrenament de extindere a gradului de conștiență dincolo de această dimensiune în care trăim acum și în care suntem conștienți doar de trăirile acestui trup.
Și altcineva poate că vine și îți spune că aceste tehnici de lucru cu tine – meditația și regresia în alte vieți – sunt tot atâtea moduri de a te sminti, sau că sunt ”lucrătura diavolului”.
Și nu știi ce să mai crezi…
Această frică de a privi dincolo de vălul ”uitării” este adesea legată de păcatul originar, care a modelat profund felul în care oamenii percep divinitatea.
Iar eu îți pot spune – orice alegi să crezi, mai întâi cercetează, testează, verifică, validează.
Astfel îți vei da seama care sunt poveștile cu și fără structură logică.
Așa-zisa ”cădere din Rai” este un fir narativ trunchiat și vândut ca atare de anumite sisteme de control al acestui joc, fără a se explica pe ce anume se suprapune această metaforă, și care la nivel colectiv transgenerațional terestru creează de mii de ani o buclă continuă de frică și pedeapsă.
Și acum înțelegi ce anume te împiedică să iubești necondiționat?
Atunci când stai într-un ocean de lumină și iubire, singura modalitate de a experimenta și întunericul este ieșirea din acel ocean.
Când ieși din apă este momentul în care poți să începi să te usuci.
Iar atunci când la nivel de spirit intri în spațiul de întrupare în care se desfășoară lumile și viețile, acela este momentul în care treptat te desprinzi de amintirea spațiului de lumină. Dar desprinderea este doar perceptuală. Tu continui să fii și ”acolo” și ”aici”, fără să îți amintești asta în mod conștient. Ca și cum toată conștiența de sine s-a mutat aici, însă doar așa pare, de fapt ești transpus în acest rol și restul rolurilor se estompează.
Este ca și cum ai privi o piesă la teatru: imaginează-ți cum ar fi ca actorul de pe scenă să înceapă să își activeze toate rolurile din cariera sa și să joace zeci de personaje în același timp.
Și poate acum vii și întrebi – am aflat că sunt păcătos, ce pot să fac să fiu iertat?
Iar eu te întreb – cum ar fi fost dacă nu ai fi aflat?
E nevoie să înțelegem că noi, ca ființe umane, accesăm mai multe frecvențe, mergem să explorăm (să trăim) mai mulți poli. Câteodată mergem către lumină, alteori către întuneric. Poate uneori simțim cum creștem în energie, iar alteori cum scădem. Avem impresia (conform credințelor) că uneori facem fapte ”bune”, alteori fapte ”rele”.
Aceste etichetări sunt doar modalități de a ne raporta la un sistem de definiții. Ale cui? De preferat să fie ale noastre.
Dar de multe ori ne comparăm cu sisteme create de alții. În copilărie cu cele ale părinților și bunicilor, la școală cu cele ale profesorilor, mai târziu cu cele ale partenerilor de cuplu, ale organizațiilor în care lucrăm, ale religiilor, ale politicienilor…
Și observăm cât de epuizant este să trăiești conform altora, și prea puțin în armonie și în autenticitate cu valorile tale.
Și mai observăm că în momentul în care accept că pot fi și virtuos și păcătos, acela este și momentul în care nu mai am nevoie să fiu iertat. Pentru că ar fi ca și cum mi-aș cere iertare că sunt, că exist.
Când resping păcatul, mă dezic de toate acele părți din interiorul meu pe care le consider indezirabile. Este ca o scindare a sufletului.
Iar cheia eliberării din camera de autopedepsire este ca mai întâi să mă accept așa cum sunt, fără să mă judec că sunt ”bun” sau ”rău”, iar apoi să mă iubesc fără condiții.
