" într-un cuplu, cei doi sunt oglinzi "
În relațiile de cuplu, partenerii sunt într-o oarecare măsură asemănători – altfel nu s-ar fi cuplat.
Cu cât gradul de compatibilitate între cei doi este mai mare, cu atât se pot observa mai multe asemănări fizice, emoționale, mentale, spirituale.
Chiar și în relațiile de cuplu în care per total există mai multe deosebiri, la un nivel subtil puținele asemănări sunt și cele mai puternice elemente de legătură, liantul care (încă) ține la un loc conexiunea.
Cei care sunt diferiți, într-o primă instanță se atrag (conform principiului magnetic). Însă pentru a relaționa pe niveluri profunde (dacă asta se dorește) este nevoie și de un grad semnificativ de aspecte comune.
În sfera de dezvoltare personală se vorbește tot mai mult despre polaritate și polarizare pentru a se analiza gradul de satisfacție sau insatisfacție într-o relație.
Într-un cuplu, cei doi sunt oglinzi.
Ceea ce am eu nevoie (mai ales la nivel nonconștient) găsesc la celălalt fie în același pol, fie în pol opus. În funcție de lecțiile pe care le avem de integrat.
Spre exemplu, dacă eu am o personalitate calmă, care nu se enervează, nu se înfurie, mai mult căutând pacea decât conflictul (și să spunem că am moștenit aceste caracteristici de la tatăl meu), partenera mea va oglindi aceste aspecte, fie cu plus (și per total relația va crește în starea de pace), fie cu minus (și e posibil astfel ca relația să crească în starea de conflict).
Și să mai spunem că tatăl meu a avut o relație de conflict cu mama mea. Până atunci când a hotărât că o separare de mama îi aduce lui mai multă pace.
În același timp, momentul de despărțire a fost înregistrat în memoria familiei drept o un blocaj – prin reacția de suferință și de judecată a mamei.
Suferințele de la nivelul familiei/neamului sunt emise continuu în câmp, preluate și duse mai departe, până când? Până când un urmaș vine și conștientizează. Ce? Lecția de integrat. Cum? De obicei prin repetarea tiparului (la început) și apoi prin schimbarea conștientă și voluntară a parametrilor.
Continuând cu exemplul de mai sus, să spunem că la începutul vieții mele repet tiparul tatălui și am o serie de relaționări în care, pe măsură ce conflictele apar, eu mă separ. Și ceea ce eu îmi spun mie de fiecare dată este doar o justificare rațională prin care îmi reprim trăirile emoționale profunde. Căutând mereu liniștea și pacea, mă simt mereu singur, chiar și atunci când sunt în relații.
În plus, resimt și o anumită vinovăție față de suferința partenerei (pe care o suprapun pe suferința mamei).
Și atunci, cum fac să ies din așa-zisa linie de destin a neamului?
Prin acțiune.
Mai întâi, prin lucrul cu mine ajung să conștientizez că nevoia de pace a tatălui nu este neapărat și a mea. Mergând și mai profund pe câmpul transgenerațional, prin tehnici specifice de scanare și de analiză este posibil să găsesc că nevoia tatălui era a unui strămoș îndepărtat. Și mai mult, poate că bărbații de pe linia tatălui au avut partenere care eu venit să crească nivelul de conflict din relații. De ce se întâmplă asta?
Revenind la polarități…
Atunci când spunem că doi parteneri sunt compatibili, de obicei proiectăm o imagine constructivă și avem anumite așteptări de la această dinamică. Ne așteptăm ca totul să meargă așa-zis ”bine”.
Însă poți fi compatibil și atunci când crezi că nu merge ”bine”. Cum așa?
În exemplul în care tata se desparte de mama, relația nu s-a încheiat din lipsă de compatibilitate.
În primul rând cei doi erau foarte compatibili. Pentru că la nivel de suflet mama era acolo tocmai pentru a reprezenta un catalizator de creștere pentru tata. Prin ce? Prin conflict. Nevoia reală a tatălui era să stea mai mult în conflict, decât în liniște. De ce?
Poate că stresul provocat de lipsa confortului îi antrena acestuia voința. Iar apoi poate că învățând să își impună voința îi creștea și stima de sine. Sau poate că acceptând să discute în contradictoriu cu mama, sau chiar să se certe cu ea, învăța să articuleze mai bine și mai coerent comunicarea, mai întâi în relație, apoi în societate.
Sau poate că mama dorea într-un fel să se simtă în siguranță lângă tata, iar pentru ea cel mai puternic mesaj de siguranță pe care l-a primit din familia ei era autoritatea masculină. Și prin conflictele pe care mama le crea cu tata, doar căuta să declanșeze reacția lui autoritară, iar pe măsură ce nu se întâmpla asta, frustrarea ei era și mai mare.
Și astfel înțelegem și care era rolul tatălui în acea relație. Era la rândul său un catalizator pentru mama, ca aceasta să înțeleagă că modelul autoritar de care credea ea că are nevoie, poate nu era al ei.
Mergând cu scanarea și pe câmpul de familie al mamei este posibil să găsim un strămoș care printr-un blocaj a rămas ”prins” într-o buclă continuă siguranță-autoritate. Iar mama doar continuă acea emisie.
Iată că observăm cum relațiile de cuplu au mai multe substraturi, unice în felul lor, în funcție de foarte mulți factori.
Și te întrebi – cum fac să navighez prin toate aceste dinamici?
Prin a fi conștient.
Prin a antrena continuu starea de conștiență, de a observa, de a fi atent, de a jurnaliza.
Da, se poate lucra la început și cu polaritățile. Poate fi un prim pas să înțelegem măcar cum acționează aceste principii și între noi oamenii, și în natură, și în cosmos. Dar aplicat la o relație, masculinul și femininul capătă conotații personalizate, subiective.
Cum am văzut în exemplul de mai sus, și cum pot fi alte mii și mii de exemple, trăirile interioare mentale, emoționale, spirituale ale partenerilor de cuplu nu pot fi încadrate în categorii și etichete.
De ce nu? Pentru că atunci am lucra cu șabloane.
Atunci am lucra cu ”feminitate” și cu ”masculinitate”. Adică cu ce? Cu sisteme de comportamente și atitudini.
Dar câmpurile subtile pe care se creează o relație de cuplu sunt vaste și complexe, cu multiple ramificații.
Întorcându-ne la exemplul de mai sus, pe modelul clasic de analiză s-ar putea spune că în acea relație exista o polarizare inversată – mama preluând un rol ”masculinizat” iar tata un rol ”feminizat”.
Și imediat pui o ștampilă de nonconformitate.
Dar dacă ne uităm în spate, la adevăratele nevoi ale sufletelor celor doi, s-ar putea să găsim opțiuni de explorare a vieții care le aduc lor plusvaloare tocmai în afara sistemelor de referință socială și comportamentală.
Continuând exemplul, mergând cu analiza și la nivelul spațiului de întrupare (viețile sufletelor) e posibil să găsim o nevoie comună și a tatălui și a mamei, aceea de a-și dezvolta autoritatea interioară (o caracteristică masculină).
Mama – pentru a-și crește sentimentul de siguranță și protecție, fără să mai aștepte de la partener.
Tata – pentru a-și crește încrederea în sine și pentru a descoperi forța lui interioară de manifestare.
Și-au învățat ei aceste lecții personale? Nu știm.
Ceea ce știm este că în momentul în care noi, cei care ducem mai departe un tipar transgenerațional, începem să lucrăm cu noi înșine prin tehnici specifice, iar acest lucru cu sine devine un antrenament conștient, chiar un stil de viață, atunci în relațiile de cuplu ajungem să nu mai simțim că ”rătăcim”.
