" dizolvăm filtrele care distorsionează câmpul "
Un suflet călător a generat amintiri în fiecare existență în care a locuit în și prin trup.
O viață este precum o cameră. Zeci, sute, mii de astfel de camere – ca într-un bloc. Și dacă ar fi să luminezi toate spațiile din interiorul blocului, ai observa că pereții despărțitori devin unificatori – prin amintiri. Și continui să trimiți multă lumină și iubire, ca o cascadă care curăță, spală și regenerează miliarde de informații, miliarde de experiențe – memoria sufletului.
Și poate că într-o viață ai fost într-un fel, în alta în alt fel, în unele ai ”dormit”, în altele te-ai ”trezit”. Și oricum ar fi, pe măsură ce luminezi încep să apară imagini. Iar dacă nu ajung imagini la tine, probabil că încă mai există obstacole care te împiedică să le vezi – o rană, sau un regret, sau un dor, sau o uitare…
Și tot ce ai de făcut este să stăruiești și mai aprig în a voi să descoperi, să te descoperi în zeci, sute, mii de personaje. Și să continui să iubești, mai ales atunci când tot ceea ce vezi este doar întuneric…
Se spune că Spiritele vin la întrupare în stoluri – familii de suflete. Ca atunci când mergeai în excursie cu colegii tăi de clasă de la școală.
Alegem acele lumi, pentru a ne trăi viețile, care ne oferă cadrul necesar evoluției noastre din acel moment.
În lumile comunitare (cum este și cadrul de viață de pe Terra) observăm că trăim în interconectare.
Chiar și atunci, când dintr-un motiv sau altul aleg să mă izolez, firele energetice care mă conectează cu ceilalți (neam, familie, parteneri, prieteni) continuă să fie active în câmp.
Rolul acestei rețele este de a susține evoluția individuală, fie prin asociere, fie prin disociere.
Oriunde m-aș retrage, tocmai această separare mă apropie și mai mult.
Cum așa?
Spre exemplu, poate la un moment dat în viață am tendința să aleg o retragere într-un loc izolat, în care să stau cu mine, să meditez, poate să găsesc scopul vieții mele sau să mă conectez cu planul spiritual/divin.
Și atunci pot spune că m-am disociat. De ce anume? De lume. Mai exact? De acele părți din lume care oglindeau părți din mine.
În momentul în care nu am mai suportat lumea, nu m-am mai suportat pe mine, trăitorul în lume.
Paradoxal, în pustietate mă caut pe mine fugind de mine. Sau îl caut pe Dumnezeu, fugind de manifestarea sa.
Atunci când luminăm, de fapt dizolvăm filtrele care distorsionează câmpul. Și ajungem să vedem dincolo de straturile superficiale. Ca și cum raza de lumină face o scanare pe niveluri din ce în ce mai profunde. Și astfel vedem sufletul unui om, așa cum este el – cât mai aproape de imaginea Prezenței de Lumină.
Și înțelegem că separarea de oameni este doar o iluzie. Pentru că motivul acesteia este de fapt dorul de reîntâlnirea cu sufletul propriu.
Și atunci, în loc să plec de lângă oameni (adică de lângă trupurile care ”îmbracă” sufletele), pot să aleg să îi luminez și să îi iubesc și mai mult. Doar așa mă antrenez ca la un moment dat, undeva, cândva, să ajung să cunosc cum este să mă iubesc pe mine cu adevărat.
Pentru că atâta timp cât resping un aspect la un alt om, resping același aspect la mine.
Și pe măsură ce continui să luminezi și să iubești toate spațiile în care ai trăit ca Suflet călător, acestea se topesc ca într-un ocean infinit.
E ca și cum ai o singură viață – ca o carte cu mai multe pagini. Și cu fiecare emisie conștientă de lumină și iubire mai adaugi un cuvânt, o frază, o pagină, un capitol, un volum…
Și știind că oricând te poți întoarce la prima pagină și să rescrii totul de la capăt, îți dai voie să te relaxezi și mai adânc, și mai profund…
